Rețele de sprijin: valoarea schimbului de experiențe în situații dificile

Guillermo Rendueles. Psihiatru și eseist

Pentru a face față celor mai dure evenimente din viață - crize personale sau situații extreme - ne îndreptăm din ce în ce mai mult spre psihiatrie. Cu toate acestea, transformarea durerii în boală poate să nu fie cea mai bună soluție pentru a face față. Rețelele de asistență apar ca un ajutor mai uman și mai eficient.

La 11 martie la miezul dimineții, Antonia - o femeie de vârstă mijlocie din Madrid - primește vești teribile: un atac tocmai a transformat „până după-amiaza” cu care fiica ei adolescentă și-a luat rămas bun într-un ultim rămas bun. Antonia călătorește cu soțul ei la diferite spitale până ajunge la un centru autorizat de Guvern pentru a raporta criza. Acolo ei confirmă că fiica lui este una dintre decedate.

Din acel moment, amintirile Antoniei și ale soțului ei sunt confundate cu un fundal de stres creat de unii tineri - care s-au identificat ca psihologi - care îi îndeamnă să plângă, să-și exprime durerea, să bea tei, să-și avertizeze rudele. … Un alt grup de psihologi în acea noapte interminabilă i-a încurajat să nu simtă vinovăție, afirmându-și convingerea în natura tranzitorie a durerii. Antonia și soțul ei au explicat mult mai târziu atât surpriza lor față de această atribuire a vinovăției, cât și necredința lor pe tema durerii în declin în timp: au simțit că viața lor a fost cu siguranță distrusă.

Ce opțiune au avut pentru a face față unei crize a acestor caracteristici tragice? În situații de stres sever, legăturile tradiționale, rețelele de oameni, pot ajuta la amortizarea durerii.

Transformă prostiile în solidaritate

Profesorul de psihiatrie Enrique Baca Baldomero a sugerat într-un articol necesitatea de a se îndoia de subiectul care oferă beneficii pentru sănătate trimiterii psihologilor de fiecare dată când apare o catastrofă.

Deja în 2006, profesorul olandez Marit Sijbrandij a constatat că nu există dovezi că descrierea (tehnicile de intervenție la criză) este terapeutică și există unele date care pot duce la efecte iatrogene suspecte ale acestor intervenții. Acest autor afirmă că descrierea poate accentua mai degrabă decât a elimina răspunsul anxios, deoarece standardizează expresia durerii la un script universal care ignoră ritualurile specifice ale durerii din fiecare cultură.

Un exemplu este ceea ce s-a întâmplat cu familiile unor pescari înecați pe Costa da Morte din Galicia în 2007: au fugit din primărie și psihologii trimiși de autoritate să meargă să se roage și să bea tescovină într-un loc în care marea în mod tradițional a înapoiat cadavrele a naufragilor. Acolo li s-a alăturat practic întreg cartierul, repetând ceea ce se făcuse dintotdeauna.

Dacă ajutorul profesional poate fi contraproductiv în situații de stres sever, ce alternativă există în societățile moderne, în care legăturile tradiționale care amortizează durerea au dispărut în mare măsură?

Un răspuns poate fi găsit în cartea From Inside, editată de Amador Savater, care povestește experiența unei rețele cetățenești care, după 11M, a lucrat pentru salvarea durerii victimelor, atât din intimitatea care le-a izolat în fiecare casă, cât și din profesionalismul care l-a standardizat, pentru a-l readuce în memoria colectivă.

Rețeaua, formată spontan fără ajutor de stat sau profesional, a încercat să înfrunte moartea din obișnuit, recreând comploturile sociale care odată însoțeau nenorocirea.

Într-un text, articulat ca un palimpsest, diferiții autori care participă la Ciudadana Roșie își spun reciproc și ne spun cum se confruntă cu dezolarea și lipsa de apărare pe care le-a adus atacul.

Ei se referă la faptul că, simțind durerea victimelor, unii oameni buni au început să sufere cu rudele lor, apărând legături informale și transformând prostii în solidaritate. Confruntat cu moartea a atât de mulți, s-a trezit ceva în subiectivitatea colectivă care a adus supraviețuitorilor un fel de transfuzie afectivă care i-a protejat de disperare.

Ajutor natural pentru depășirea traumei

Poveștile culese de Amador Savater se confruntă cu realitatea mângâierii care a decurs din întâlnirile unei rețele dotate cu cunoștințe comune, cu experiența ajutorului artificial artificial al centrelor de sănătate mintală.

În fața cabinetului psihologului care și-a afirmat empatia dar nu a avut niciodată timp din programarea de 30 de minute și a dispărut pentru vacanțe, în ședințele Rețelei Cetățenești timpul era elastic, spațiile de vorbire combinau adunarea cu ieșirile la câmp sau la colţ. Grupurile au crescut sau au scăzut în funcție de nevoile și stările de spirit ale oamenilor.

Răspunsurile la nenorocire, precum cele menționate, pun sub semnul întrebării pretenția omnipotenței tehnice și dezvăluie limitările sale de a conține durerea sau suferința derivată din circumstanțe adverse ale vieții și încurajează reconstrucția artei de consolare sau ameliorare a durerii păstrate în vechea comunitate.

O algodicea care, departe de a găsi sensul morții în teodicie sau în planul divin, circulă durerea prin dialoguri prietenoase pentru, din acea simpatie, să recreeze o comunitate pe care moartea sau nenorocirea amenință să o distrugă.

Într-o întâlnire a Rețelei după 11M, mai mulți membri s-au întrebat cum să se ridice în fiecare dimineață sau cum să traverseze o stradă după ce au simțit că o bombă anulează întregul viitor într-o secundă. Ei își răspund singuri: reunindu-se, pentru că, împărtășind durerea, memoria colectivă a celor vii preia întâlnirea pe care morții au lăsat-o și, făcând ca vocile lor să reverbereze sau proiectele lor să continue, se asigură că cei vii nu se abandonează abatere.

Și dacă această comuniune de oameni ajută în situații extreme, este la fel sau mai utilă în vicisitudini mai puțin tragice, cum ar fi înfruntarea viitorului fără muncă, confruntarea cu o boală sau reconstruirea vieții după o destrămare a familiei.

Ca un punct culminant, trebuie spus că Antonia și soțul ei, departe de a participa la aceste rețele, au urmat protocolul terapeutic conceput de sistemul de sănătate publică pentru a limita daunele atacului. Ani mai târziu, cuplul a continuat să utilizeze în mod continuu antidepresive și anxiolitice.

În schimb, familiile pescarilor care au scăpat de psihologi s-au orientat către cunoștințele comune depuse în tradițiile comunității. Vecinii lor, spre deosebire de psihologi, nu au dispărut când au apărut corpurile și a evoluat criza. Familiile și vecinii au continuat împreună după trezire cu masele și blestemele împotriva mării.

În sărbătoarea „sfârșitului de an”, mărturia uneia dintre văduve a explicat explicit faptul că și-a simțit întristarea împărtășită „pentru că atunci când a sunat clopotul pentru morți, fiecare a simțit că este pentru unul al lor”. Rețelele despre care scrie Amador Savater au atins acel mediu de solidaritate comunitară care îi determină în continuare să facă excursii împreună pentru a se mângâia și a se consola pentru absențele lor.