Grădina secretă a copiilor abuzați

Unii oameni reușesc să scape emoțional din cele mai nefavorabile situații. Găsirea unui spațiu real în care să se simtă în siguranță fizică și emoțională îi ajută să mențină echilibrul.

Chiar și în lumea noastră occidentală, atât de încărcată de alimente și bunuri, nu toate copilăriile sunt ușoare și fericite. Există povești foarte dure în care copiii sunt presați să crească sub jugul părinților duri și autoritari.

Părinți care i-au bătut, care îi abuzează, care abia le-au permis libertatea și care le-au dictat, în orice moment, ce pot sau nu pot face.

În acest context, este logic să ne gândim că cei care au fost supuși acestui tip de abuz extrem vor deveni adulți profund traumatizați și deprimați, predispuși să cadă în orice tip de dependență. Cu toate acestea, acest lucru nu este întotdeauna cazul.

Secretul copiilor care supraviețuiesc copilăriilor dificile

În ciuda faptului că am trăit copilăriile pline de violență și umilință, în consultare, am dat peste niște oameni cu o rezistență uimitoare, care au reușit să scape din această panoramă neagră spre care i-au condus experiențele lor atroce.

Evident, acești indivizi suferă sechele din cauza traumei trăite în copilărie, dar, în ciuda neajunsurilor lor, reușesc să ducă o viață mai mult sau mai puțin echilibrată și normală.

Lucrând în terapie cu acești oameni, am văzut cum toți, în ciuda abuzurilor și umilințelor primite, găsiseră o resursă similară pentru a se menține în viață emoțională. Practic, aceasta a constat în găsirea (și prețuirea) unui spațiu personal și de neatins, în care să poți păstra, pentru câteva momente, intimitatea și autenticitatea lor.

Un loc în care au reușit să scape, chiar și pentru câteva minute, de presiunea adulților. Un spațiu, în care au reușit să fie ei înșiși. Aceste momente de intimitate sigură i-au ajutat pe acești oameni să își mențină sănătatea într-o copilărie haotică și irațională pe care niciun copil nu ar trebui să o trăiască vreodată.

Aș dori să clarific că, atunci când vorbesc despre acest spațiu personal, nu mă refer la o „evadare mentală” sau la un loc imaginar creat ca un mecanism emoțional pentru a scăpa și a se refugia de realitate. Putem concepe acest spațiu ca o „grădină secretă”, un loc fizic real, sigur, în care nimeni nu controla sau maltrata acești copii, în care se simțeau liberi.

Deși acesta ar putea fi un refugiu la care merg zilnic sau ocazional, cel mai important pentru ei nu a fost atât frecvența cu care au vizitat-o, cât posibilitatea pe care le-a oferit-o existența sa.

Grădina lui secretă reprezenta o cale de evadare.

Grădina secretă a fost o modalitate de a rămâne sănătos și de a scăpa, chiar și pentru un scurt moment, de justificările absurde ale adulților.

Acolo, singuri, s-au simțit în siguranță și și-au permis să-și recunoască circumstanțele de viață așa cum erau cu adevărat: nedrept, disproporționat și, din păcate, inevitabil, atâta timp cât au trăit cu părinții lor.

Refugiul lui Julio

O poveste care ne poate ajuta să înțelegem pe deplin acest concept de „grădină secretă” este cea a lui Julio, un om care a venit la biroul meu la 60 de ani.

Julio a trăit o copilărie atroce marcată de un tată alcoolic și o mamă obsedată de curățenie și boli.

În timp ce mama lui, 24 de ore pe zi, îl gonea și-l controla, astfel încât să nu se murdărească, să se spele pe mâini sau să-și schimbe hainele pe stradă (în cazul în care era atașat un virus).

Tatăl său, de fiecare dată când bea și asta se întâmpla zilnic, își plătea frustrările cu fiul său, dându-i bătăi severe.

În terapie, Julio mi-a spus că de-a lungul copilăriei sale s-a simțit prizonier într-un lagăr de concentrare nazist, la mila arbitrariului gardienilor, gândindu-se că orice zi ar putea fi ultima lui.

În ciuda naturii dramatice a situației sale, micul Julio a reușit să găsească o crăpătură în regimul strict al casei sale pentru a avea un moment de intimitate și legătură cu sine.

Mi-a spus că bunicii i-au dat un cal de jucărie, unul dintre acei mari cu roți și balansoar. Băiatului i-a plăcut atât de mult încât și-a petrecut momente grozave legănându-se pe el. Într-o zi, întâmplător, a descoperit că își poate pune mâna în interiorul calului printr-o mică fantă. Nu era foarte mare și cu greu putea fi văzut, dar îi era de ajuns să pună mâna în corpul gol al balansoarului.

Când avea ocazia, Julio strecura niște fursecuri din bucătărie și le punea în calul său. Cu răbdare, a așteptat ora somnului, când toată lumea dormea, să se închidă în camera ei, să se apropie de calul ei și să se bucure de acel moment de intimitate în timp ce mănâncă fursecurile preferate.

Pentru Julio, acesta era spațiul său privat, o grădină secretă despre care nimeni nu știa și care îi permitea să se elibereze, pentru câteva clipe, de iadul care trăia în casa lui.