Geantă interioară

Francesc Miralles

Alfonso a suflat cele două lumânări cu 4 și 0 pe tort cu resemnare tristă. Nu fusese niciodată un fan al petrecerilor, dar se aștepta la ceva mai strălucitor pentru intrarea sa în carantină. Convocase o jumătate de duzină de oameni, dar invitațiile lor fuseseră respinse cu tot felul de scuze. Tot ce trebuia să-și sărbătorească ziua de naștere, în afară de tort, erau două felicitări oficiale - una de la banca sa, alta de la managerul său - și un cadou de la o rudă îndepărtată care îl rănise profund: un weekend pentru doi oameni într-un centru spa.

A pus cuponul în buzunarul din spate pentru a-l arunca într-un coș de gunoi când a ieșit. Alfonso nu avea prietene sau prieteni care doreau să împărtășească un weekend plictisitor în izvoarele termale. El și-a atribuit viața socială nulă suprasolicitării. De când a izbucnit criza, profesia sa de analist financiar l-a obligat să se afle de la răsărit până la apus în fața unui ecran plin de figuri. Numerele lui nu erau rele, își spuse el în timp ce cobora pe stradă pentru o plimbare de noapte. La 40 de ani, aproape că plătise ipoteca pe apartament. De asemenea, avea un loc de parcare pe proprietatea sa, o mașină sport și o motocicletă pe care le scosese doar de câteva ori. Planul său de pensii începea să fie hrănit, iar o moștenire în numerar pe care o deținea pe termen fix i-a garantat un bun interes.

În ciuda faptului că avea toate acestea, în noaptea lui de naștere s-a simțit gol. Poate pentru că cele câteva baruri din cartierul său închiseseră deja duminica aceea. Alfonso a vrut să bea o bere înainte de a merge la culcare, în murmurul unor solitari patroni de bar care discutau cu barmanul. Căutând un loc de locuit în deșertul urban, și-a dat seama că fusese departe de casă. S-a uitat la ceas și a văzut că era deja miezul nopții. Plimbarea aceea lungă de noapte fusese o sărbătoare tristă a zilei de naștere. Resemnat să înceapă încă o săptămână în anii patruzeci, Alfonso sa simțit brusc obosit și a decis că va lua un taxi pentru a se întoarce.

În timp ce încerca să identifice o lumină verde economisitoare în micul trafic, i se păru să-și verifice portofelul și își dădu seama, enervat, că nu are bani. Nemulțumit, a decis să obțină fonduri la un bancomat înainte de a urca într-un taxi. Se uită în jur. Din fericire, era un bancomat chiar peste trotuar de unde se afla. A străbătut stradă, împins de nerăbdarea sa de a se întoarce acasă.

Casierul se afla în holul unui birou bancar, iar Alfonso a văzut cu nemulțumire că un om fără adăpost dormea ​​lângă mașina de distribuire a biletelor. Pentru el a fost violent să retragă bani de la cineva care nu are absolut nimic. Îl făcea să se simtă câștigătorul unui război la care nu ceruse să participe. Tocmai acel sentiment de modestie l-a determinat, după ce a obținut patru bancnote de 20 de euro, să-l lase pe unul dintre ei în mâna deschisă a cerșetorului, care părea adormit. De parcă ar fi remarcat greutatea neglijabilă a facturii, degetele insuflate ale persoanei care părea că doarme închisă pentru a prinde cei 20 de euro. Chiar atunci a deschis ochii și a vorbit cu un accent rafinat:

-Vă mulțumesc pentru cadou, domnule, și îl accept doar pentru că nu sunt urât să returnați un cadou. Adevărul este că nu am nevoie de nimic, sunt extrem de bogat.

Alfonso a rămas cu gura căscată la cuvintele acelui om, care a descris imediat ca nebun. Prin proprietatea cu care s-a exprimat, el a dedus că fusese cineva care, cu mult timp în urmă, se bucurase de o poziție bună. Poate că un faliment, un divorț prost negociat, alcoolul sau vreo boală mintală l-au scos din favoare. Simțindu-i rău pentru acel om fără adăpost, Alfonso l-a întrebat:

-Dacă este atât de bogat … ce face dormind aici?

-E acasă cam frig, de aceea am venit să fac un pui de somn aici. De asemenea, în acest loc devin prieteni. Hai să bem o cafea?

Bărbatul îi făcu cu ochiul când se ridică din patul de ziar și se îndepărtă de praf.

- E totul închis, spuse Alfonso, surprins de direcția neașteptată pe care o lua în acea noapte.

-Nu tot. La o benzinărie, la trei străzi de aici, putem bea o cafea și un sandviș.

Când au plecat, Alfonso a crezut că situațiile lor de viață nu pot fi mai diferite, dar îi era foarte ușor să vorbească cu acest om rușinat.

- Deci zici că e cam frig acasă? Unde locuiți?

-Într-o casă care are mii de metri pătrați. Ce spun, mii …? Milioane!

„Strada, bineînțeles”, presupuse cu tristețe Alfonso.

-Nu există o casă mai mare, aerisită și diafană. De asemenea, mănânc și iau masa în fiecare zi într-un restaurant, ca un bărbat.

-Cast?

-Am un traseu de mai multe unități în care mă respectă și păstrează întotdeauna resturile. Nu îmi lipsește niciodată o placă fierbinte. În schimb, îi sfătuiesc unde pot investi ceea ce au.

Analistul financiar a fost uimit de acesta din urmă. Observând uimirea ei, omul fără adăpost a spus:

-Pot sa te sfatuiesc si eu.

-Dar … habar nu ai despre proprietățile mele sau despre bunurile mele. Cum mă vei sfătui atunci?

-Nu trebuie să cunosc starea conturilor dvs. bancare pentru a ști că un om care merge singur în acest moment a greșit în investițiile sale. Este posibil să aveți proprietăți și active, după cum ați spus, este posibil să fi câștigat chiar și la bursă, dar adevărata avere nu este tranzacționată acolo.

-Unde este atunci? Întrebă Alfonso, fascinat.

„În punga interioară”, a spus bărbatul, arătându-și inima, „este locul unde se află monedele care nu își pierd niciodată valoarea, precum dragostea sau prietenia. Dacă ai fi investit în acel portofoliu, nu te-ai găsi rătăcind singur într-o duminică seara.