Să salvăm distanțele pentru a evita singurătatea

Mă gândesc dacă vom învăța din asta pentru a crea un cartier. Pentru a aduna toată acea frânghie extinsă. Să ne întâlnim mult mai mult. Pentru ca celălalt să poată vedea. Că poate conta cu adevărat pe tine. Fără scuze.

Vocea lui Roy Galán este un podcast al scriitorului Roy Galán pentru revista Mentesana. Ascultați-l și împărtășiți-l.

Distanța nu este doar un spațiu care ne separă.
Este o stare de spirit.
Un sentiment concret.

Ne-au făcut să credem că pentru a ne maturiza trebuie să ne distanțăm.
A tăia.
Fugi.
Da, ne-au făcut să credem că independența a fost întotdeauna departe.

Dar cui îi pasă așa?
Nimeni.
Ne-au spus povestea de care nu trebuie să avem grijă.
Că trebuie să fim capabili de noi înșine.

Dar nu ne-au spus despre interdependență.
Din ideea de comunitate.
Dintre atașamentele care ne oferă certitudini vitale.
De certitudinea necesară existenței.
De ajutor.

Mă gândesc la această fotografie statică pe care a făcut-o închisoarea.
Unde ne-a fost luat.
Câți metri de oamenii pe care îi iubim.
Mă gândesc dacă acele contoare au fost construite într-un mod conștient.
Sau dacă, dimpotrivă, este rezultatul credinței că a crește mereu trece prin jignirea celor cunoscute.

De ce vrem să demonstrăm autosuficiența dacă mai târziu ne simțim singuri?
Dacă atunci nu ne putem ocupa de ceea ce numim familie.
Pentru că dacă am vrea.
Ar dura atât de mult să ajungem acolo.
Că, făcând acest lucru, faptul ar fi dispărut.
Că ar fi irealizabil să fie.

Pentru că modul nostru de falsă independență ne face imposibil să fim.
Fiind când trebuie să udați o plantă, când rămâneți o clipă aici, ca să pot face asta.
Fii când cade.
Să fiu când bucuriile și durerile.
A fi.

Concepția noastră despre lume a eliminat posibilitatea de a fi.
Să rupe legăturile în loc să adaugi.
Și de fiecare dată când simțim că cineva „depinde” de noi.
A fugi, a șterge și a bloca.

Ne temem de compromis deoarece compromis înseamnă a accepta că nu suntem atotputernici.
Decât fără celelalte.
Nu putem.
Că legăturile și afecțiunile ne permit să supraviețuim.
Dar, putând fi continente, am devenit insule.
Care concurează unul cu celălalt.

Azi.
Că trebuie să păstrăm o distanță socială.
Mă gândesc la toți acei oameni care sunt singuri.
Pentru că și-au dat seama că viața trebuie să fie așa.
Că pentru a-ți găsi drumul a trebuit să arăți foarte greu.

Mă gândesc la toți oamenii cărora le este dor de oameni.
Când lumea este plină de ele.
Când suntem miliarde.
Mă gândesc dacă acest lucru nu poate fi inversat în viitor.

Ce se întâmplă dacă vom învăța din asta pentru a crea un cartier.
Pentru a colecta toată acea frânghie extinsă.
Să ne întâlnim mult mai mult.
Pentru ca celălalt să poată vedea.
Că poate conta cu adevărat pe tine.
Fără scuze.

Fără „nu pot”.
Pentru că vom fi mai aproape.
Și putem împărtăși toate acele taxe și artificii.
Decât această planetă.
Va continua să ne ofere zilnic.