De-realizarea tulburării de depersonalizare: ce este și de ce apare

María José Muñoz (psihoterapeut)

În De-realizarea tulburării de depersonalizare, persoana are sentimentul că nu știe cine și poate că nu își recunoaște nici măcar realitatea. Simți că ți-ai pierdut total identitatea. Ce ar putea fi în spatele acestei tulburări?

Derealization tulburare de depersonalizare (TDD sau SDD) este un mecanism psihologic aparte. În momentul în care apare, persoana simte că și-a pierdut identitatea, că nu se recunoaște ca ea, în același timp că poate simți același lucru față de realitatea care îl înconjoară. Sentimentul de ciudățenie, de a părea că o parte din ea însăși s-a rupt și a dispărut, o umple de angoasă, neînțelegere și descurajare. Ce se intampla cu mine? O iau razna? Va dispărea întreaga lume? A venit acel sentiment să rămână?

Acest sentiment de angoasă apare deoarece, în general, suntem foarte puțin obișnuiți să știm cum funcționează mecanismele noastre psihologice, ceea ce nu se întâmplă atunci când ne referim la corpul nostru. Înțelepciunea populară ne avertizează cu privire la rolul pe care îl are febra în gripă sau modul în care se dezvoltă un proces de vindecare sau cel al unui hematom. Cu toate acestea, când ne confruntăm cu mecanismul mental, ne simțim absolut neajutorați.

Ne sperie teribil și orice tip de manifestare care ne este de neînțeles generează angoasă. De aceea, atunci când apare TDD și brusc nu ne recunoaștem pe noi înșine (ceva care apare în mod normal din cauza a ceva care s-a întâmplat și a generat anxietate), crește angoasa pe care o simțim, intrând astfel într-un cerc vicios. Înțelegerea a ceea ce se află în spatele acestei tulburări ne poate ajuta să ieșim din acest cerc.

Originea TDD sau SDD

Acest tip de tulburare este strâns asociat cu fobiile, deși se poate datora altor conflicte sau situații care ne-au dus la o limită. Se întâmplă ca, în fața unor fenomene pe care să le trăim cu toții într-un anumit moment din viața noastră (situații care ne depășesc pentru că sunt bruște și de neimaginat, acumularea diverselor frustrări în viața noastră, rămășițe emoționale care au creat un reziduu …) la un moment dat Determinat, fără ca nimic aparent să-l promoveze, acesta explodează sub forma unei angoase supreme care prăbușește mintea.

O situație de colaps mental poate distruge o parte din ego-ul nostru și chiar realitatea noastră.

Procesul poate fi inversat: trecem în gol, simțind totul ciudat și, mai târziu, vine anxietatea. Această stare poate apărea și înainte de schimbări sau proiecte importante din viața noastră. Credem că totul își urmează cursul normal, dar există ceva în fundal pe care nu-l putem vedea clar sau care nu prea se potrivește.

Gradul și durata acestei stări mentale vor depinde de ceea ce se află în spatele acelei reacții de blocare.

O puternică trădare emoțională, muncă continuă sau hărțuire familială, idei fixe și obsesive cu privire la semnificația existenței noastre sau îngrijorarea cu privire la un viitor incert, poate declanșa acel colaps mental care, uneori, chiar ne șterge imaginea în oglindă . Nu mai știm cine suntem sau încotro mergem.

Toate aceste manifestări sunt rezultatul operațiilor efectuate de mintea noastră, în general, pentru a ne apăra de ceva ce nu putem asimila pe deplin. Fie pentru că situația este foarte puternică și traumatică, debordând instrumentele psihice pe care le avem la un moment dat; Fie pentru că ne lipsesc resursele experiențiale, emoționale sau conceptuale pentru a înțelege conflictul de bază.

Ideea este că ne disociem. O parte a sinelui nostru este martorul a ceea ce se întâmplă, cealaltă parte a devenit goală.

Cum o putem aborda?

Acum lupta noastră este de a restabili acea parte pierdută. Dispozitivul mental a reușit să neutralizeze tot ceea ce nu am putut digera, dar pe parcurs a șters o parte din ființa noastră. Ar fi ceva de genul chimio împotriva unei tumori, care reușește să încarce celulele rele, dar le distruge și pe cele bune.

Nu este vorba doar de restabilirea acelei părți pierdute în lipsa de realizare, ci și de obținerea resurselor pentru a face față situațiilor de bază, cunoașterea mai multă și prevenirea a ceea ce ne-a condus acolo.

• Nu trebuie să fim prinși într-o etichetă a unei noi identități patologice. Nu suntem un anumit sindrom, ci mai degrabă suferim de o stare de reacție la ceva de remediat. În același mod în care nu suntem o boală fizică, ci o suferim și ne ocupăm de ea pentru a găsi o soluție.
• Trebuie să considerăm că ființele umane vorbesc în mod constant cu noi înșine. O facem ca și când i-am face altora. Ne criticăm, ne scuzăm, ne încurajăm etc. Când apare o defecțiune mentală, acel dialog se oprește și ne refugiem în partea negativă, credem că există doar acea parte. Dar nu, sunt ambele. Dovada este că începem să căutăm informații sau ajutor și continuăm să discutăm în acest proces, doar negativ și cu angoasă.

Trebuie să restabilim dialogul nostru intern la continuitatea sa normală.

• Înțelegeți că s-a rupt un cadru care, într-o măsură mai mare sau mai mică, a dat sens vieților noastre până la un anumit punct. Ne este greu să-l acceptăm și să găsim alte semnificații care nu neagă ceea ce s-a întâmplat, dar care nu ne ancorează în acel loc și care promovează reconstruirea capacităților noastre.
• Revenirea la trecut vă poate ajuta. Acolo vom găsi un fir foarte valoros. Să luăm înapoi tot ce am făcut în viață. Să-i salvăm beneficiile și tot ceea ce parim. Să ne întrebăm de ce au fost valabile, cele care trebuie reformulate și cele care trebuie aruncate. Să ne refacem sinele.
• Să primim ajutor. Poate fi necesar să scrii și să vorbești cu prietenii sau cu un psihoterapeut care nu ne etichetează. O lucrare terapeutică bună poate oferi, pe lângă o ușă către acel impas, o mai bună cunoaștere a resurselor noastre și a sistemelor noastre de apărare mentală. Cu cât știm mai multe despre ele, cu atât vom fi mai pregătiți și mai siguri în viața noastră.