E prea târziu să ne schimbăm? Deloc!
Indiferent cât de bătrâni am fi, creierul nostru este capabil să transforme atitudini dăunătoare și să învețe altele mai sănătoase. Cheia schimbării se află în motivația noastră.
Mulți oameni sunt conștienți că au probleme emoționale și că, pentru a le depăși, ar trebui să modifice anumite atitudini personale foarte dăunătoare. Cu toate acestea, ei par (și cred) prea bătrâni pentru a lua în considerare schimbările din viața lor. Pentru a-și justifica paralizia, repetă fraze de genul „Nu mă mai pot schimba, ce vom face?” sau „Sunt prea bătrân, la vârsta mea nu se mai poate face nimic”.
Această abordare nu este argumentată doar de persoanele în vârstă, ci am întâlnit oameni destul de tineri, care se simțeau foarte rău în viața lor, dar care se simțeau incapabili să se schimbe. Mi-au spus: „Am fost întotdeauna așa și nu pot face nimic pentru a-l remedia”. Această poziție imobilă, care i-a împiedicat să ia în considerare un orizont diferit pentru viitorul lor, i-a târât să continue să sufere și să continue să-și facă rău celor dragi.
Până la ce vârstă este posibil să ne schimbăm tiparele negative?
Deși este adevărat că modificarea obiceiurilor noastre nu este o sarcină ușoară, vestea bună este că, indiferent de vârsta noastră, suntem întotdeauna la timp să modificăm tiparele negative pe care le purtăm încă din copilărie. Putem oricând să introducem schimbări în viața noastră și acest lucru nu are legătură cu vârsta. Atât tineri, cât și bătrâni, se pot schimba dacă doresc cu adevărat.
La sfârșitul secolului trecut, în facultățile de psihologie și medicină, am fost învățați că creierul are o mare capacitate de învățare în primii ani de viață, dar că, din adolescență, începe să degenereze și progresiv, ajungem pierde această calitate.
Cu toate acestea, descoperirile neurologice din ultimele decenii ne spun despre plasticitatea creierului și despre modul în care putem schimba obiceiurile și învăța noi cunoștințe de-a lungul vieții. Astăzi știm că, atâta timp cât trăim, avem posibilitatea de a ne transforma ideile, obiceiurile și comportamentele.
Cheia este în motivație
Când un tânăr vine la cabinetul meu cu îndoieli cu privire la faptul dacă, în ciuda vârstei sale, va putea să-și schimbe tiparele, îi povestesc întotdeauna despre cazul Antoniei, o femeie de 75 de ani care suferea de depresie și dureri cronice care nu au răspuns la niciun medicament. Tocmai medicul său de la Unitatea de Durere a fost cel care i-a recomandat să caute terapie psihologică pentru a lucra asupra aspectelor emoționale care îi afectau problemele fizice.
De la începutul terapiei sale, Antonia a fost implicată sută la sută în procesul ei de vindecare.
Era foarte clar că voia să lupte pentru a ieși din starea sa depresivă și nu se îndoia, în niciun moment, dacă va reuși să o realizeze în ciuda vârstei sale avansate.
Antoniei nu i se spusese despre acele teorii din secolul trecut despre stagnarea și deteriorarea creierului, așa că era convinsă că, la 75 de ani, ar putea învăța să se schimbe. De fapt, vârsta ei a motivat-o cel mai mult. Își petrecuse întreaga viață, fără să se gândească la sine, străduindu-se și sacrificându-se pentru ceilalți, iar acum, când sfârșitul era aproape, a vrut să scape de toate condițiile și temerile sale pentru a se concentra asupra ei și a învăța să se distreze.
Din această perspectivă, ea nu numai că s-a simțit puternic încurajată să se schimbe, dar, probabil, a avut dorința de a face acest lucru. În prima sa sesiune, mi-a spus: „Nu știu cât am de trăit, pot fi ani, luni sau săptămâni. Ceea ce știu este că tot timpul pe care îl am, vreau să mă bucur de el și să-l trăiesc din plin ”.
Cu această motivație, am lucrat în terapie și el a început să se elibereze de traumele și abuzurile pe care le suferise de-a lungul vieții sale. După 75 de ani, Antonia a învățat să se prețuiască, să se apere împotriva abuzurilor și să-și exprime clar părerea fără să se îngrijoreze de ceea ce credeau ceilalți.
Pentru prima dată în viață, a început să aibă grijă de sine și a putut să vadă lumea cu alți ochi, nu mai din întuneric, ci din bucuria și entuziasmul de a trăi.
Au trecut aproape 15 ani de când Antonia a venit la biroul meu și nu știu nimic despre ea. Nu știu dacă este încă în viață sau dacă a murit deja, dar sunt convins că, așa cum și-ar fi dorit, se va bucura din plin de ultimii ei ani de viață.
Concluzia pe care trebuie să o tragem din această poveste este că, în cazul în care Antonia, în vârstă de 75 de ani, ar putea să se schimbe și să-i dea vieții o întoarcere de 180 de grade, putem și noi. Important este nu vârsta, ci motivația de a dori să lăsăm în urmă atitudini și tipare care nu ne sunt utile, care ne paralizează și ne împiedică să ne bucurăm de viață.
