Nu pot trăi fără probleme

Când o persoană a avut o copilărie marcată de stres, uneori este imposibil să trăiești o viață pașnică de adult. Nevoia ei de emoții puternice este atât de mare încât își produce inconștient probleme pentru a le simți.

Există oameni care nu sunt obișnuiți să trăiască încet, bucurându-se de momentele bune ale zilei lor de zi cu zi. Dimpotrivă, deși nu există niciun motiv, trăiesc într-un stres continuu. Și dacă, întâmplător, existența lor trece printr-o fază liniștită, ei sunt cei care, inconștient, provoacă discuții sau probleme pentru a recupera acest sentiment de tensiune atât de comun în viața lor. Experiențele trăite în timpul copilăriei pot sta în spatele acestui comportament.

Să te simți în siguranță în conflict

Fernando s-a bucurat de o viață confortabilă, de o slujbă bună, de o relație excelentă cu partenerul său și de copii minunați. Totuși, de fiecare dată când a simțit că viața ei se duce la bun sfârșit, s-a întâmplat ceva care a dat-o din nou cu capul în jos. Mai degrabă, așa cum mi-a spus în prima sa sesiune din cabinetul meu de psihologie, nu știa de ce și cum, dar cumva, întotdeauna el însuși a provocat un fel de confuzie și i-a boicotat bucuria.

Pe de o parte, conștientul său, partea sa de adult, își dorea să poată trăi în pace cu familia și să se bucure de compania lor, dar la un nivel mai profund s-a simțit foarte nervos când totul mergea bine. Își dăduse seama că, într-un fel sau altul, chiar și fără a intenționa în mod conștient, el era cel care a provocat certuri și a supărat viața de familie.

A fost foarte contradictoriu pentru el, dar a recunoscut că simte un anumit calm și normalitate în țipat și stres, în timp ce viața fără tensiune îl îngrozea, îi dădea senzația că ceva nu era în regulă.

Din păcate, la fel ca Fernando, sunt mulți oameni care nu au învățat să înfrunte viața într-un mod calm. În copilăria lor, obișnuiți să supraviețuiască într-un mediu perturbator, s-au adaptat la sentimentul de anxietate și au făcut ca o regulă să rămână într-o continuă stare de alertă.

Acești oameni, când cresc și au o viață normală, cu un partener normal și fără anxietate, devin stresați pentru că nu sunt obișnuiți cu senzații plăcute și plăcute. Dacă nu se întâmplă nimic și viața lor se desfășoară fără probleme, ei înșiși generează inconștient problemele, pentru a putea rămâne alerta din nou și experimenta acel sentiment de anxietate atât de familiar din copilăria lor.

Nu concep o viață fără stres, fără probleme, fără anxietate. Nu au cunoscut niciodată o viață ca aceasta și le este greu să se adapteze la absența stresului, pentru ei, semn că ceva nu este în regulă.

Dacă părinții se ceartă, copiii se obișnuiesc cu frământarea inimii

Revenind la exemplul lui Fernando, în timpul sesiunilor sale, el și-a amintit discuțiile continue dintre tatăl și mama sa. În copilărie, Fernando nu a fost niciodată calm. Chiar și atunci când nu s-a întâmplat nimic, el deja simțea angoasă pentru că știa că, în orice moment, putea „sări scânteia” și să termine totul fatal.

În orice situație, indiferent de motiv, părinții lor se enervau și începeau să țipe unul la celălalt. Când s-a terminat discuția, ei se întorceau spre el și îl învinovățeau pentru tot. Întotdeauna se terminau cu „dacă nu te-ai fi născut, totul ar fi mai bine pentru noi”.

Tatăl său i-a spus odată că nu este un fiu dorit, că este o greșeală și că a stricat totul.

Un exemplu deosebit de stresant, care se repeta în fiecare an, a fost cel al adunărilor de familie de Crăciun. Nu a existat niciodată unul care să nu se termine cu strigăte sau insulte. Părinții, unchii și bunicii săi au ajuns mereu să se certe, aruncându-se în fața a o mie de situații din trecut și el, când nu a mai putut suporta, a ajuns să țipe și să plângă inconsolabil.

În acest fel, micul Fernando asimila acest model ca fiind cel normal. Deși nu a fost plăcut și a suferit mult cu aceste certuri de familie, a interiorizat că așa ar trebui să fie viața.

Când a crescut și și-a întemeiat propria familie, Fernando a început (inconștient) să provoace momente de tensiune, deoarece aceasta a fost singura viață pe care a cunoscut-o. Se obișnuise cu stresul și numai așa simțea stimulul pentru a se activa și a face lucruri.

Evident, situația ajunsese la o extremă atât de mare încât el își punea căsătoria în pericol.

În terapia sa, lucrăm pentru a deprograma faptul că învățarea a ars în copilăria sa. El a înțeles că experiența sa a unei familii disfuncționale nu ar trebui să fie norma care i-a marcat viața. De asemenea, el a asimilat că toată vina pe care i-au acuzat-o în copilărie nu era a lui. În acest fel, încetul cu încetul, a încetat să boicoteze viața, a reușit să scape de nevoia de a trăi și de a simți stresul și a putut învăța să ia lucrurile mult mai liniștit.