Iubirea care ne doboară
Imaginea feminină pe care ne-o propun este foarte religioasă. Este aproape ca fecioara tradițională Maria: o femeie care suferă și se sacrifică pentru dragoste, care îl însoțește pe erou în imolarea sa, care se uită pe sine și se concentrează doar pe iubire.
Iubirea romantică este un fel de religie postmodernă. Este o poveste construită din promisiunea paradisului: acel loc unde vom ajunge după ce vom traversa valea lacrimilor, unde vom fi fericiți, vom fi iubiți și vom mânca potârnici.
Romanticismul are și iadul său, în care cădem atunci când suferim din lipsă de dragoste și dependență emoțională. Ajungem la el când partenerul nostru părăsește relația, când ne oferim dragostea și ei ne resping, când ne sunt infideli, când ne mințesc sau ne trădează, când pierdem o bătălie în războiul iubirii.
În genunchi înaintea Domnului
La fel ca toate religiile, iubirea romantică are sfinții și martirii săi: acele femei îndrăgostite care se sinucid „din dragoste” , acei bărbați îndrăgostiți care omoară „din dragoste”, acele femei îndrăgostite care lasă totul pentru dragoste, care îndură pentru iubirea, care se sacrifică în numele iubirii.
Cei mai renumiți suferinzi romantici sunt mitificați și îndumnezeiți de cultura noastră patriarhală pentru ca noi să le admirăm și să le imităm. Patriarhia ne vrea în genunchi, uitându-ne la oameni în timp ce îl privim pe Isus Hristos, de jos în sus.
Iisus Hristos este Omul de care au nevoie toți suferinții: Mântuitorul, Prințul Albastru, Don Juan, Războinicul, Cavalerul care ne salvează și ne duce la palatul unde vom fi fericiți. Unii dintre noi petrecem ani și ani așteptând sosirea lor.
Poveștile dragostei romantice ne fascinează la fel de mult ca și poveștile sacre ale religiilor: iubim cântecele, filmele, poeziile, romanele și poveștile care ne spun povești de dragoste și tragedii romantice. Îi consumăm cu voracitate pentru că sunt ca drogurile: ne ocolesc o vreme, ne distrează, ne fac să simțim emoții puternice și intense, ne agită înăuntru, ne aduc pace și ne înviorează speranța cu finalurile lor fericite.
Finalurile fericite ne amintesc în permanență de existența paradisului romantic. Viața noastră este guvernată de speranța de a ne găsi drumul către acel loc plin de abundență, fericire, pace, armonie și dragoste. Așa ne păstrează mulți ani din viața noastră visând la dragostea adevărată, făcându-ne să credem că împreună cu un partener nu ne vom mai simți niciodată singuri.
Pentru multe dintre femeile care iubesc, dragostea este un miraj colectiv care poate fi foarte periculos.
Ele ne fac să credem că pentru a atinge dragostea trebuie mai întâi să suferim și că suferința este o demonstrație a iubirii față de cel care ne face să suferim. Cădem în capcană fără să ne dăm seama că au nevoie de noi pentru a trăi în genunchi, că vor căutarea iubirii să fie centrul vieții noastre, că iubesc că dorința de a fi iubiți ne face dependenți și supuși.
Îl punem pe om în vârful afecțiunilor noastre pentru a ne dărui lui cu o devoțiune totală, de parcă ar fi un zeu.
Imaginea feminină pe care ni-o propun este asemănătoare cu cea tradițională a Fecioarei Maria: o femeie pură, inocentă, amabilă, altruistă, dedicată și loială, care știe să iubească și să aibă grijă. O femeie care suferă și se sacrifică pentru dragoste, care îl însoțește pe erou în imolarea sa, care se uită pe sine și se concentrează doar pe iubire.
Ateii și nesupuși iubirii
Toate religiile au propria lor ideologie și o impun ca norme sacre credincioșilor lor. Iubirea romantică are și poruncile ei. Toate au ca scop restricționarea libertății femeilor și garantarea celei a bărbaților, aducându-ne în genunchi și ridicându-le pe un tron.
În tradiția patriarhală, iubirea trebuie să fie doar în perechi de doi, heterosexuali, monogami și cu o dorință reproductivă. Orice lucru care iese în afara normei este penalizat prin legi și dinamici sociale.
De aceea, sunt din ce în ce mai multe femei ateiste și nesubordonate față de religia romantică: s-au săturat să sufere și să se scufunde în iad, să se roage să fie iubite, să treacă prin încercări și să plătească penitențe. Din ce în ce mai puțini trăiesc așteptând sosirea lui Dumnezeu și visând paradisul.
De fiecare dată când ne răzvrătim mai mult împotriva rolului nostru de martiri: ceea ce vrem este să ne bucurăm și să ne raportăm la egali.
Și cel mai important, nu-și mai educă fiicele în religia iubirii romantice și nici nu le invită să traverseze valea lacrimilor. Îi educă să aibă instrumente care să le permită să se alăture într-o zi unui partener fără a-și pierde libertatea și autonomia. Ca să se poată bucura de sex și de dragoste. Și a vieții.
