„Sensul vieții este să crești și să dai roade”
Opera lui Claudio Naranjo se adâncește atât în individ, cât și în colectiv, variind de la clasici ai psihoterapiei până la reflecții asupra modelului nostru social.
A conviețuit lumea cu Gurdjieff și Ouspensky, de la care a moștenit, prin Óscar Ichazo, cunoașterea eneagramei; a fost discipol și moștenitor al lui Fritz Perls, fondatorul Gestalt; și Idries Shah, Suleiman Dede, Swami Muktananda, Thartang Tulku Rinpoche … În cartea sa Healing Civilization, el ne oferă viziunea sa despre lume și despre căutarea spirituală.
-Cum speri să vindeci civilizația?
-Oricine crede că lumea are un aranjament este văzut astăzi ca Don Quijote. Din fericire, dezvoltarea umană merge mână în mână cu speranța și o am. Psihoterapia nu mai crede că ființele umane sunt în esență canibali și ucigași, după cum susținea Freud. Înflorirea terapiilor umaniste și transpersonale în secolul al XX-lea a arătat clar că distructivitatea umană poate fi vindecată dacă oamenii depun un efort în dezvoltarea lor interioară.
-Atunci, unde este rădăcina relelor noastre?
-În hegemonia minții patriarhale. Și nici măcar nu vorbesc despre dominația serioasă a bărbaților asupra femeilor, care ne doare pe toți. Adevărata problemă constă într-o viziune asupra lumii care impune rațiunea, ierarhia și violența în toate domeniile vieții, de la relațiile personale și profesionale până la școală. Acest mod de gândire torpilează coexistența și libertatea.
-Astfel, pentru a vindeca civilizația …
-Ca indivizi, trebuie să ne recâștigăm instinctul și apropierea de ceilalți, permițând, în același timp, inteligenței să circule fără a ascunde restul lucrurilor. Așa cum copiii și femeile au fost anulate de mintea patriarhală, am zdrobit și femeia și copilul interior. Creierul intelectual a dezvoltat un regim de poliție intern care corespunde aproximativ super-egoului freudian. Procesul nostru de maturare se realizează prin faptul că, pentru a funcționa bine, nu avem nevoie de acest regim intern.
Avem nevoie de o societate mai cooperantă și, în același timp, mai anarhică. În același timp, trebuie să acordăm spațiu unor norme oarecum tiranice, cele potrivite pentru a defini un cadru care se ocupă de binele comun.
Ieșirea nu constă în schimbul patriarhatului cu matriarhatul, ci în echilibrarea individuală și socială a celor trei membri ai familiei noastre interioare: tată, mamă și fiu.
Pe lângă ego-ul nostru, trăim cu o familie interioară? Suntem ființe tri-creier: creierul reptilian, cel mai vechi, controlează sistemul motor, erosul și instinctele; sistemul limbic sau mamifer reglează parțial emoțiile; iar neocortexul este responsabil pentru intelect. Aici vedem că trinitatea dintre tată (intelect), mamă (emoție) și fiu (instinct), precum și o corespondență cu cele trei iubiri clasice: filia sau iubirea admirativă corespunde iubirii paterne; agape sau iubirea plină de compasiune și tandră corespunde celei materne, iar erosul corespunde orientării instinctive către plăcerea copilului nostru interior.
-Există o relație între această treime și diferitele ere ale omului?
-În vremea zeițelor-mamă neolitice, umanitatea și-a pus accentul pe dezvoltarea iubirii materne. Înainte, în epoca paleolitică, vânătorii-culegători trăiau o perioadă de instinct, un filiarh care privilegia erosul.
În timpul patriarhatului, care a pus capăt închinării zeiței în urmă cu vreo șase mii de ani, am pus accentul pe filia, iubirea de autoritate, a spiritului.
Dar această formă de dragoste este sărăcită. Aceste idealuri au fost prea pervertite. Prin urmare, avem nevoie de o societate în care anarhia erosului, democrația cooperativă a matriarhatului și autoritatea patriarhală sunt în echilibru. O ordine eterarhică pe care poate am putea începe să o experimentăm în comunități mici.
-Gurdjieff și Tótila Albert au subliniat deja că calea interioară trece prin acea unitate trinitară.
-În Poveștile lui Belzebub către nepotul său, Gurdjieff spune că relele și aromele pământenilor își au originea în incapacitatea de a-și uni cele trei creiere -și acesta este baza nevrozei sau întunecării ontice-. Mai târziu, Tótila Albert mi-a vorbit și despre această treime fără să știe despre Gurdjieff. Nu am ajuns să-l cunosc personal pe Gurdjieff; Pe de altă parte, Tótila a fost primul meu profesor. Nu a venit de la nicio școală spirituală. A fost „lovit de fulger”, ca să spunem așa, așa cum se întâmplă cu o anumită clasă de șamani mexicani: aspiranții sunt inițiați de șamanii mai în vârstă, care îi învață trucurile meseriei; dar transformarea esențială este indusă de acea descărcare.
-Și ai fost „lovit de fulgere” la un moment dat din viața ta?
Am putea spune că da, am fost „lovit de fulgere” după moartea singurului meu fiu. S-a întâmplat când aveam 11 ani, într-un accident de circulație. Nimic nu mă atinsese atât de profund până atunci. Am plâns fără încetare o lună. A fost o trezire târzie a iubirii: mi-am iubit fiul, dar doar jumătate; Renunțasem la dragostea aceea față de alte lucruri care mi se păreau mai urgente.
Abia în lipsa lui mi-am dat seama cât de mult îl iubeam. Și am decis că nu voi mai trăi pentru nimic care nu poate fi măsurat prin moarte. În acest fel, viața mea a devenit mai esențială.
-Și apoi l-a găsit pe Óscar Ichazo, acel șaman misterios.
-Ichazo a reprezentat întâlnirea cu o tradiție la care tânjea: sursa învățăturii lui Gurdjieff, misterioasa școală Sarmung, situată într-o parte îndepărtată a Orientului Mijlociu. Cu toate acestea, prima impresie cu Ichazo nu a fost bună, am crezut că este un șarlatan. L-am întrebat: „Ar trebui să fiu discipolul tău chiar dacă te văd ca pe un mincinos și manipulator?” El a zâmbit și a spus: „Claudio, devotamentul profund nu este necesar în această școală. Este o cale spirituală foarte științifică. Mă vei judeca după fructe și le vei vedea în curând ”. Apoi mi-a făcut o propunere foarte specială: m-a trimis în deșert timp de 40 de zile.
- Și ce s-a întâmplat în acea retragere?
-Am petrecut acele zile meditând și am primit o transmitere directă a cunoștințelor într-un mod care ar fi dificil de explicat. Am simțit că tot ce știam în cărțile sfinte era o umbră înainte de acea experiență. La întoarcere, Ichazo a simțit că tratamentul nu era încă complet și m-a supus unui proces de expulzare din grup pentru megalomani. Era ceva de genul unui teatru sacru în care tăia cordonul ombilical cu el. Nu numai astăzi, ci și în timp ce se întâmpla, am înțeles că această expulzare era un cadou. După ea, am organizat o primă versiune a programului sat în California.
-Cum ne putem începe călătoria prin deșert, pentru a dezvolta un spirit de căutare?
-Caută influențe bune, de exemplu, profesori și binefăcătorii care te îmbogățesc. Meditația, citirea cărților inspirate, slujirea și mai ales predarea slujesc: ishvara pranidan sau dizolvarea în divin. O altă modalitate de a începe căutarea este să înțelegem că nu suntem gândul nostru, ci că acesta este un carusel, o mașină de care ne-am îndrăgostit narcisistic.
-Se întâmplă același lucru și cu emoțiile? Sunt un carusel?
-Cel care știe puțin despre mintea și emoțiile sale devine dezamăgit de ele, la fel cum copiii se satură de jucăriile lor. Dezvoltarea spirituală are mult de-a face cu această relativă renunțare. Înaintăm pe drum când ne dăm seama că sensul vieții nu constă în gândirea lucrurilor frumoase și nici în intensitatea pasiunilor.
-Ce căutăm mai exact atunci când începem o cale interioară?
-Când începeți o căutare spirituală nu puteți numi ceea ce căutați. Dacă îl identificăm ca iubire, glorie, avere sau Dumnezeu, ne îndepărtăm de esențial, ceea ce nu poate fi specificat. Doar atunci când căutarea este fructuoasă ne dăm seama ce căutam. Un căutător s-a urcat în Himalaya pentru a găsi un pustnic: „Maestre, care este sensul vieții?” Pustnicul a răspuns: „Sensul vieții este un tufiș de roșii”. Ce dezamăgire a fost căutătorul! Pustnicul avea însă dreptate: ceea ce seamănă cel mai mult cu sensul vieții este o plantă înflorită și maturizată. Sensul vieții este să crești și să dai roade.
